Tuesday, November 17, 2009

mic tratat cu pisici, ceaiuri, frunze uscate si alte nelămuriri tomnatice

m-am dus la cărtu să cumpăr o cană cu o pisică, dar pisica nu mai era pe raft aşa că am luat cu mine o carte şi am rămas acolo să uit că astăzi am dormit toată ziua mai ceva decât dormea poate într-o zi ploioasă pisica de pe cană. în ultima vreme e atât de noiembrie încât nu mai vreau să ies din casă decât pentru a cumpăra mere şi ceai şi poate nişte mănuşi galbene pe care nu ştiu dacă să le iau de teamă că mănuşile albastre vor fi geloase (sunt deja foarte supărate de când le-am cumpărat pe cele turcoaz). mă ascund sub două pături, printre şapte perne ca piticii din poveste, fiecare cu personalitatea ei şi adorm cu cartea de marketing în braţe. nimic nu funcţionează mai bine zilele acestea pentru a mă face să adorm. ar trebui să dorm mai mult, mi-e foarte clar în minte, dar în mintea mea se învârt acum tot soiul de prăjituri şi cărţi pe care nu reuşesc să le mai termin de citit şi fulare începute pe care nu vreau să le deşir şi gânduri pe care vreau să le îndes în sertare şi oameni pe care încerc să îi evit pentru că aşa mi-e cel mai uşor să nu mă supăr. am gânduri de toamnă, multe ore în ceainăria preferată, cadouri de cumpărat, hârtie colorată de lipit şi de adunat zâmbete. am de cumpărat cărţi şi flori şi biscuiţi zâmbitori şi turtă dulce cu glazură colorată chiar dacă mă voi transforma într-o bilă uriaşă cu mustăţi de ciocolată şi mă voi rostogoli până la universitate. mâine am de făcut drumuri, de cumpărat plicuri şi timbre, de notat, de conspectat, de trezit devreme pentru a avea timp să le fac pe toate.





Au Revoir Simone-The Lucky One
Asculta mai multe audio Muzica

Ne pare rău, nu mai avem.



"Un gram de iubire, vă rog."

mi s-au terminat rezervele de iubire, am golit fiecare borcan, am întors fiecare etichetă şi am verificat fiecare raft. nu mai e nimic acolo, a început să se aşeze un praf auriu şi uşor peste care nu-mi vine să suflu ca să îl dau la o parte. nu a mai rămas nimic din rezervele de iubire păstrate pentru iarnă, s-au consumat înainte de vreme, iar acum nu mai am de unde să iau altele şi nici nu îmi doresc. nu mai vreau decât linişte, cărţi, căni cu pisici, ornamente noi de brad, miere în sticluţe sub formă de urşi, tarte de toate soiurile, culorile şi aromele, şerveţele cu ochelari şi umbrele, îmbrăţişări sincere de la oamenii care îmi sunt dragi. nu mai vreau dureri de cap, dar nu mă deranjează dacă o să răcesc din nou şi nu mai aud. nu mai vreau decât multă linişte şi pace. fără tine, fără tine şi fără tine.

Foto.

Cu milă şi tristă mirare

mă tem de iarna care va veni, mă tem de prima ninsoare, mă tem de dimineţile care urmează, mă tem de eşecuri, mă tem să închid ochii şi să păşesc în gol, mă tem de iubire, mă tem de greu, mă tem de necunoscut, mă tem de singurătate, mă tem de tăcere, mă tem de oameni, mă tem de furtuni, mă tem de fulgere, mă tem de amintiri, mă tem că sunt doar un biet om, mă tem că s-ar putea să am dreptate.


Nicu Alifantis
Asculta mai multe audio Muzica

Monday, November 16, 2009

Catching up

Prăjitura cu lămâie a văzut lumina bucătăriei în urmă cu două ore. Prima reţetă din cartea care îmi va aduce pe puţin zece kilograme în plus o găsiţi în penultima poză: banana loaf.

Warm Lemon Syrup Cake




Chocolate and Banana Loaf

The Lemon Cake again. :)
Photos by Verde Ursuz.
Bon appetit!

Sunday, November 15, 2009

15 noiembrie 2009 (Bucharest by night)

O plimbare prin faţa Ateneului. Două persoane. Eu şi celălalt eu. Pe strada Benjamin Franklin gazele se opresc între 16.00 şi 20.00. M-am aşezat pe marginea de piatră a gardului care înconjoară Muzeul de Artă. Privesc Ateneul şi scriu. E tot un fel de pictură şi scrisul. Avem uneori nevoie de modele. Sau poate pictura e un fel de scris. Poate că puţinii oameni care mai trec la ora asta mă cred nebună. O nebună care scrie la nesfârşit aceleaşi cuvinte în faţa Ateneului. Nu prea sunt locuri în care să te opreşti şi să te bucuri de noapte la întâmplare. Sigur, poţi să te aşezi oriunde, aşa cum am făcut eu acum, dar nu m-ar mira ca un jandarm să răsară de prin tufişuri şi să îmi spună că nu am voie să stau aici. Sigur, nu deranjaţi pe nimeni, doar că nu e voie. Sigur, nu deranjez pe nimeni. În Piaţa Amzei, un copil dormea pe trotuar, cu palmele lipite de asfalt. Mai târziu am vrut să mă opresc să îmi cumpăr o îngheţată, dar am renunţat. Chiar avem nevoie de atât de multe? Cu siguranţă, nu.
Aerul ăsta rece nu mai pare atât de poluat noaptea. Nu ştiu din ce motiv, dar îmi plac aburii respiraţiei mele. Şi ai respiraţiei celuilalt eu. Uneori respirăm la unison şi atunci se mai vede doar un singur şir de aburi.
[Decizia de a fi aşa cum vreau să fiu.]
Aveam nevoie de gol, de spaţiu, de singurătate. Poate acum lipseşte doar Beagle-ul pe care aş fi putut să-l scot la plimbare. Într-o seară, poate, într-o seară. Bucureşti, noaptea. Lumini galbene, munţi de frunze căzute, clădiri renovate frumos. Nu ştiu ce simţiţi voi, dar mie îmi place Bucureştiul. Părăsesc marginea de piatră. Îmi iau celălalt eu de mână şi plecăm acasă. Noapte bună!

Saturday, November 14, 2009

să zâmbim, ce altceva ne-a mai rămas de făcut?

mi-ar plăcea să existe un magazin plin de cutii colorate, cutii cu buline, cutii cu mustăţi, cu pălărioare şi cutii cu papioane albastre şi verzi. un magazin plin de cutii minunate în care cineva ar pune în fiecare zi câte un strop de fericire. dar ştiu sigur că aş deveni dependentă şi că aş cere poate chiar din prima zi un kilogram de fericire. luckily enough, fericirea nu poate fi cumpărată. ne-o construim singuri atunci când suntem cu adevărat mulţumiţi de noi şi pasionaţi de ceea ce facem.

I love the smell of lemon in my Saturday tea

A piece of my room as it is right now.

It's Saturday, isn't it?
O nouă zi, gânduri noi. Am început cu cerealele preferate în bolul preferat. Mi-a lipsit acest mic dejun. A urmat filmul Julie & Julia şi un ceai negru for my regular headache. Last night I felt old and tired so I freaked out and probably took the best decision I've taken lately. Şi azi plănuiesc să cumpăr seminţele de condimente şi pământ de flori. Şi mai târziu, s-ar putea să scot televizorul din debara (da, televizorul nostru e în debara, we're that bohemian :p). I miss watching cartoons and drinking hot cocoa milk. So wish me luck with that. It's quite a big T.V. but after moving a huge bed by myself, nothing can stop me now. O să încerc mai târziu să fac prima prăjitură din minunata carte. Asta după ce o să mă asigur că am înţeles corect despre ce ingrediente este vorba deoarece e în engleză şi se pare că există mai multe tipuri de zahăr şi mai multe tipuri de făină. Cam atât. Nu se vrea a fi un post de căzut pe gânduri. E soare şi azi trebuie să facem lucruri frumoase. Şi poate să încercăm să fim mai buni. Şi zâmbitori.

Pe mai târziu!





I am terribly sorry for these low-quality photos (it's neon light, dar visez la o bucătărie cu ferestre mari prin care să intre din plin lumina naturală).


Someone gave me a piece of morning knowledge: "doesn't matter what anyone thinks.
it's just you, your life and what makes YOU happy." So thank you.

nothing, nothing at all.

Când nu mai ai nici măcar puterea de a nu-ţi deschide inima în faţa oricui, îţi dai seama că trebuie să schimbi ceva. Pentru că cei care nu te cunosc te vor înţelege greşit şi nu vor ezita nicio secundă înainte de a-ţi analiza deciziile şi de a le judeca în mod eronat împreună cu alţi oameni care nu se cunosc nici măcar pe ei înşişi. Aşa că cel mai bine e să dai înapoi. Să închizi uşa aceea care până acum a fost întredeschisă, dar curentul care se făcea tot timpul din cauza asta îţi dădea dureri cumplite de cap. Poate că uneori trebuie să ajungi să simţi totul foarte puternic pentru a-ţi da seama că nu e bine. Că ţie nu-ţi e bine.

Friday, November 13, 2009

ce-i mult, strică

şi ce-i puţin, nu ajunge.
cam asta se discuta ieri într-o maşină în drumul spre ikea (---> offtopic detail).
but it got me thinking. avem în noi o tristeţe care aparent nu are niciun motiv, dar e acolo şi cred că oamenii vor deveni din ce în ce mai trişti. avem din ce în ce mai mult şi, în acelaşi timp, din ce în ce mai puţin. e ca şi cum am lua tot timpul nişte medicamente care nu au decât efect de scurtă durată. nu avem cum să ne umplem viaţa cu alte lucruri la fel de goale. nu o să facem decât să mărim golul acela şi să ne adâncim într-un sentiment apăsător care va ajunge să ni se întipărească pe chip. vom privi melancolici în loc să zâmbim.
am cunoscut în ultima vreme oameni care se întristează brusc şi atunci vezi pe chipul lor că tu nu ai ce face pentru că dacă le-ai zâmbi, ei nu ţi-ar zâmbi înapoi. mi-am dat seama că sunt unul dintre ei. mă întreb dacă nu cumva suntem toţi la fel.
vreau să mă pot trezi din nou la 7 dimineaţa şi să mă bucur de un ceai negru perfect. să am timp pentru plimbările de dimineaţă, să apreciez lumina aceea de dimineaţă şi bucuria unei noi zile. să mă bucur îndelung de un ceai în Cărtureşti, să am timp să citesc, să am un program, să fiu responsabilă, să nu mai simt că alunec spre ceva care mă duce fix spre nicăieri.

Thursday, November 12, 2009

Ca la mama acasă

Să-mi fie cu iertare, dar nu m-am putut abţine. Cum nu am reuşit să mă trezesc azi-dimineaţă la 7.30 şi să fac clătite cum era în plan, le-am făcut în seara aceasta pe fugă (dar voi puteţi să le faceţi pe aragaz, fireşte). Unele sunt cu dulceaţă de afine, iar celelalte sunt cu dulceaţă de cireşe. Mie îmi plac cele cu dulceţuri nu foarte dulci, dar asta e ce-am avut prin frigider. Promit să încerc să fac şi varianta americană (if that's in fact where the fluffy pancakes were invented).


Şi în caz că vă întrebaţi dacă Verde Ursuz s-a pus pe gătit şi nu o să mai scrie despre iubire şi alte dileme existenţiale, ei bine, m-am pus într-adevăr pe gătit ca la carte, dar dilemele rămân aşa că voi reveni în curând şi cu rândurile obişnuite.

Wednesday, November 11, 2009

Dezmăţ.

De când am descoperit-o pe Mazilique, aş găti zi şi noapte. Deşi ar fi trebuit să nu mă mişc din faţa laptopului şi să termin de citit o minunată carte de marketing, am dat cu ochii de aşa ceva. Aşa se face că nişte rozmarin s-a strecurat printre tastele calculatorului. Nu întrebaţi. Cam asta e ce a ieşit, nu e mâncare, e dezmăţ:







boundaries

nu prea le mai văd rostul. s-ar putea să avem o singură viaţă. s-o trăim, zic.

Tuesday, November 10, 2009

Today I send my love to


Mi-am dat seama că am multe de învăţat de la tine. Cum am mai spus, nu o să îmi pară rău după timpul în care nu ne-am văzut. E un nou început.
Cu drag.

fericirea stă într-o ceaşcă de ceai

mi-e bine şi nu mi-e bine. fericirea stă într-o ceaşcă de ceai şi în braţele lui.
a început noiembrie, luna mea preferată. a început să mi se facă dor şi să vreau să mă ascund sub pături cu o ceaşcă de ceai în mâini. să nu mai ies decât atunci când mi-ai spune că vrei să ne plimbăm în noapte, aiurea pe străzi. când nimic nu ar părea târziu, când nimic nu ar părea greşit. când totul ar fi, pur şi simplu. dar mă tem că o să înceapă să ningă în curând.
mi-e bine şi nu mi-e bine.