în zorii vârstei

încercănaţi şi cu sufletul în bătaia vântului, găurit parcă de gloanţele unui război inexistent, am renunţat să ne mai ferim de ploi. am renunţat să mai încercăm, am renunţat să mai credem că se mai poate, că mai există, că încă suntem, că nu e încă imposibil. judecând numai după aparenţe, ne îmbrăţişăm strâns şi fals, cu zâmbete ipocrite în colţul gurii, cu zâmbete triste şi enervate, cu depresii ascunse şi priviri tulburate. alunecăm în jos, încet, dar sigur, fără să lăsăm impresia că ne pasă. şi uneori, mai presus de ceilalţi, ne imaginăm judecători ai unor vieţi pe care nu le înţelegem şi pe care le condamnăm. fără să ne putem abţine, începem să dispreţuim ceea ce am devenit. speriaţi, ni se pare cel mai la îndemână să ne ascundem în noi de cei care ne-au devenit fraţi gemeni şi oglinzi.

am călcat în picioare noiembrie

nopţile s-au adunat într-o nesfârşită călătorie către nicăieri. treptat, am început să alunecăm în întunericul rece al lui noiembrie, către noi, către nimic, îmbrăţişaţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată, trişti şi obosiţi, ducând în spate propria existenţă, din zi în zi mai apăsătoare. cu zâmbete false, cu priviri care nu mai spun nimic, cu vorbe care încep să doară, îmbrăţişând noiembrie. nimic nu mai contează pentru noi, nimic nu mai contează pentru nimeni. înfriguraţi, privim cu teamă nesfârşită zecile de necunoscuţi. sunt ca noi, se plimbă călcând noiembrie în picioare, îmbrăcaţi doar cu propriile temeri, şi se face frig, din ce în ce mai frig.

Aurelie and Nina

I've been doing a lot of things lately, but mostly I just went out and wasted the enormous free time that I have... unfortunately, I guess. However, every day (or better said, every night) is really great and I spend almost all my time with my dear friend Suzee. So tonight I went to Yann Tiersen, I felt like everybody there was a little bit disappointed because Yann did not play not even one of the songs which made him well-known in Romania. But it was Yann nevertheless. :)
And then we went to a friend's birthday, brought him a chocolate b-day cake and then we left and ended up in Control which became some sort of a second home for us. I've seen my favourite couple there tonight (I already told you about them in a previous post). And only for tonight we were Nina from Sweden and Aurelie from Paris. It was fun fun fun... :)

offtopic: today I made ratatouille for the fifth time so I think it might become my favourite dish.

Să nu ai aşteptări. Nu am. Dar nici tu să nu ai.

Of, şi câte poveşti aş mai fi avut de spus.

Iubire, după cum spuneam. Dacă ar fi să îi dăm (încă) o definiţie, e ceea ce ne face uneori puternici şi e ceea ce ne face uneori slabi. Chiar şi cel mai puternic bărbat va deveni, la un moment dat, slab şi neajutorat în braţele celei care s-a oferit să îl ajute printr-o îmbrăţişare sinceră şi fără aşteptări. Mama răniţilor. Multe dintre noi devenim câteodată astfel de personaje, pentru perioade mai mari sau mai scurte de timp. Chiar şi aşa, în chip de „cele care alină”, cel mai bine e să ne retragem repede când simţim că nu nu ne putem hrăni doar din alinarea celuilalt. Să nu ai aşteptări. Nu am. Dar nici tu să nu ai. Şi tot de cele mai multe ori, această îmbrăţişare ne este răsplătită printr-o retragere sistematică şi bine pusă la punct. Pentru că până şi cel mai puternic bărbat, odată descoperit, dezbrăcat de rămăşiţele unei foste armuri purtate acum doar de nevoie în faţa societăţii, se va retrage stăpânit de o teamă pe care „cele care alină” nu şi-o vor justifica niciodată. Instinctul ne spune când e cazul să sperăm, să iubim, să luptăm sau când să ne retragem. Raţiunea nu face decât să deformeze totul prin argumente şi contra-argumente. Instinctul îmi spune că am luat decizia bună. Să nu ai aşteptări.

Duminica vine întotdeauna cu zâmbete

let's do it over

nu ştiu cui să promit, mi se întâmplă uneori să încalc promisiunile făcute mie însămi, aşa că o să promit blogului, aşa cum există el, cu scriitor şi cititori, că schimbarea aceea pe care mi-o doresc, că întoarcerea aceea de care am mai vorbit, va începe de luni. de luni pentru că luni are întotdeauna miros de nouă zi. pentru că nimic nu o să se schimbe cu adevărat dacă nu mă schimb şi eu. nu ştiu alţii cum sunt, dar eu de luni îmi iau veşminte noi.

zen-zen

ar trebui să dorm mai mult, să citesc mai mult, să zâmbesc mai mult, să îmbrăţişez mai des, să iubesc mai mult. ar trebui să beau mai mult ceai, să fiu mai recunoscătoare, să iert mai repede, să uit mai uşor, să fiu mai fericită. ar trebui să râd mai mult, să ascult şi mai mult, să îmi pese mai puţin şi să mă întristez şi mai puţin. ar trebui să nu mai uit niciodată ce-am scris acum. şi nici voi. ar trebui să fim pur şi simplu un picuţ mai fericiţi. nu ştiu la voi cum e, dar aici e soare. în alte zile, aş fi fost tristă fără motiv. pentru fericire nu există însă motive aşa cum adesea ne întristăm fără un motiv anume. prin urmare, să fiţi fericiţi, chiar dacă la voi plouă sau bate vântul sau cineva tocmai v-a dat un motiv de supărare. cum spuneam, să zâmbim atunci când ne vine să plângem. o să fie bine.

Let me ask you this

ar trebui să ne mulţumim cu mai puţin? să "lăsăm de la noi" în speranţa că vom fi fericiţi? să închidem ochii şi să ne lăsăm luaţi în braţe de cineva care nu ar aduce decât instabilitate emoţională? ei bine, dacă mă întrebaţi pe mine, nu. în primul rând, nu ar trebui să lăsăm pe nimeni să ne convingă că nu merităm ceea ce ne dorim. şi, mai apoi, fericirea e acolo, dar nu o să apară dacă renunţăm pentru că pur şi simplu e mai uşor aşa, în braţele lui, în braţele ei. prin urmare, nu ar trebui să ne mulţumim cu mai puţin. cumva, undeva, ar trebui să găsim întotdeauna puterea de a merge mai departe fără să avem impresia că ne irosim viaţa prin această continuă căutare. ce s-ar fi întâmplat dacă cei mai mari scriitori ar fi renunţat să scrie pentru că nu reuşeau de la bun început? şi poate nu e cel mai bun exemplu, cu siguranţă, nu e, dar ce s-ar întâmpla dacă ne-am trăi viaţa renunţând continuu în loc să mergem mai departe şi să devenim mai puternici? şi oricât ar suna de clişeic, se întâmplă. fericirea nu înseamnă suferinţă, fericirea nu înseamnă lacrimi şi, ce e poate cel mai important, fericirea nu înseamnă compromisuri. fericirea nu înseamnă să ajungi cu inima făcută zdrenţe în braţele cuiva şi să spui "am obosit, aici rămân". fericirea înseamnă să te trezeşti cu inima împăcată, să zâmbeşti ştiind că persoana de lângă tine nu te-ar face niciodată să suferi şi că nu a trebuit să lupţi din răsputeri pentru privirea aceea care acum îţi înseninează dimineţile. fericirea înseamnă să fii liniştit de la început şi până la sfârşit. fericirea nu înseamnă că nu există lacrimi din când în când. dar fericirea înseamnă liniştea împăcării, cu remuşcările şi sinceritatea fără de care împăcările nu ar trebui să existe. fericirea nu se câştigă prin certuri care duc în cele din urmă la ură. fericirea există, altfel nici nu ar fi purtat un nume.

It's funny how...

...viaţa ne poartă către cele mai mari aventuri.



Spre ce ne îndreptăm atunci când vine vorba de iubire? Spre ce ne îndreptăm dacă am uitat să-i dăm o definiţie clară? Dacă am uitat ce simţim atunci când iubim şi am uitat cum să le povestim celor care acum ar trebui să experimenteze primii fiori ai iubirii? Spre ce ne îndreptăm dacă nu mai putem să spunem exact ce ne doare atunci când ceva în noi se frânge?

Ce-am pierdut şi când anume? Şi cum se face că devenim atât de laşi încât ne temem de aproape orice? De necunoscut ne-am temut întotdeauna, dar acum ne temem să nu trecem iarăşi prin aceleaşi întâmplări.

N-ar fi teribil să te trezeşti într-o dimineaţă şi să îţi dai seama că ai uitat să iubeşti? Că oricât ar ţine cineva la tine, tu nu mai eşti în stare să oferi nimic, nici îmbrăţişări, nici săruturi, nici măcar un zâmbet, oricât ar fi de fals. N-ar fi teribil să te trezeşti într-o dimineaţă şi să te întrebi spre ce te îndrepţi acum că nu mai poţi să simţi nimic, nici măcar când cineva îţi cerşeşte iubire, iar tu îţi întorci privirea spre propriile dureri, închise în tine de atâta vreme încât nimeni nu le mai poate vindeca?

nu degeaba verde ursuz

uneori se instalează, odată cu ploaia, un sentiment de goliciune şi teamă. şi mai apar apoi nori negri de furtună pe care nici măcar ceaiul nu-i potoleşte, nici măcar muzica, nici măcar eu. se instalează, odată cu frigul, dorul acela de a fi iubit, iubit cu adevărat, iubit până când ai uita că afară e frig şi toamnă. sunt momentele acelea în care nu te mai temi să îţi dezgoleşti sufletul în faţa lumii întregi, nu te temi să laşi liber un izvor de sinceritate care nu a folosit nimănui niciodată, dar care ţie îţi e medicament şi uneori îţi aduce zâmbete. construit astfel, lumea păşeşte parcă mai uşor pe lângă tine, cu zilele şi nopţile ei din ce în ce mai lungi şi reci. o să ningă în curând, bine-ar fi să ne uităm de pe acum supărările şi să ne pregătim de marile depresii.

adunate-n sac grămadă

mi-e dor de tine când pe înserat se-ntorc acasă şi se ţin de mână tot soiul de iubiţi şi de amante ce-abia s-au cunoscut de-o săptămână.

uneori se întâmplă atât de puţin şi totuşi, atât de multe...

un gest mic pentru ceilalţi, un zâmbet pentru mine. :)

daca toate umbrelele s-ar lua de mana

trotuarele ar deveni deodata mult mai colorate daca toate umbrelele s-ar lua de mana, daca umbrela timida si rosie a doamnei de la etajul 3 ar lua de brat umbrela cenusie de la parter care iese foarte rar din casa, daca umbrela galbena cu elefanti turcoaz nu ar mai vrea sa plece de langa umbrela mare si in carouri a domnului serios care lucreaza in cladirea aceea in care umbrelele nu au voie sa intre asa ca sunt inghesuite cu brutalitate la intrare intr-un suport in care sunt uitate pana la terminarea programului si de unde pleaca uneori cu alt proprietar decat cel care le-a lasat acolo de dimineata; daca umbrela transparenta ar lua de mana umbrela roz cu urechi de pisica si s-ar plimba agale printre alte sute de umbrele cu pete de vopsea, cu urme de dulceata sau ochi somnorosi desenati cu o carioca aproape tocita, daca toate umbrelele ar deveni in sfarsit prietene si ar acoperi trotuarele, iar pasarile s-ar intreba ce fel de flori atat de mari infloresc toamna; daca in sfarsit tu m-ai lua de mana, iar nimeni nu s-ar mira cum de umbrela cenusie si gri a luat de mana o umbrela verde si ursuza.

când vântul suflă cu atâta putere încât te ascunzi şi mai mult sub pătură şi nu mai vrei să pleci...

n-ai mai vrea să pleci. aş putea să creez o lume imaginară în care totul ar fi perfect, în care eu aş fi perfectă, în care tu ai fi perfect. în care îmbrăţişările s-ar pierde printre aşternuturi cu miros de zăpadă şi frig. de seara până spre dimineaţă. n-ai mai vrea să pleci când cafeaua ar avea aroma perfectă sau când ceaiul ar fi cel mai bun pe care l-ai băut vreodată. n-ai mai vrea să pleci când ai descoperi că tot ceea ce contează la un om este privirea pentru că nimic nu te lasă mai bine decât ea să îi citeşti în suflet. dar cum noi nu suntem perfecţi, nu ne pasă niciodată nici de cuvinte, nici de priviri. în căutarea perfecţiunii, rătăcim la nesfârşit, ameţiţi de amintiri ale unor iubiri trecute şi de noi dezamăgiri.